Conceptul neştiut şi pierderea de sine, de Mihai Dan

Conceptul neştiut este o instituţie permanent funcţională. Reuşita funcţionării lui trecând abuziv, ca şi cum n-ar trece, prin ştiutul (în mod ultim) intermitent. Astfel, concept-interstiţiu, neştiut reapare la capătul, în marginea produsului său.
Conceptul neştiut şi primit funcţionează. Funcţionează şi eşuează simultan, inventează prolific şi face ravagii fizice şi metafizice ca un atom-bumerang. Rămas metafizic timpuriu, omul deschide zodia pierzaniei sub conceptul neştiut, sub lucrul îmbolnăvit al lui Dumnezeu, „lumea”, portretul lumii. Cu totul malign, canceros, neştiutul concept înaintează spre cea mai slabă formă a vieţii şi conştiinţei – decizia, care face imposibilă recunoaşterea pierzaniei, a cărei stare de îndepărtare devine imposibil de parcurs cu vehicolul deciziei. Odată înmulţită, decizia este sursa singuraticei, înfiorătoarei deplinătăţi-dinamită. Conceptul neştiut nu are chip; prin el te pierzi, iar pierderea nu are chip, fiind cum e nimicul. Numind conceptul neştiut cu lipsa lui de nume, cum facem acum, scandalizam, pentru că el nu cunoaşte lege.
Omul se pierde activ alternând, alergând, „dând sens”, mişcându- se în teleologia hilară a preferinţei-justificare (margine labirintică a neştiutului conceptului). Alegerea se vrea instituitoare de sens, performativitatea se vrea trecută în laborator, lipirea de obiecte e o pretinsă sursă a persoanei, a libertăţii, a proprietăţii. Conceptul neştiut e zona metafizică, de nelocuit, a pierderii-nimicul plin.
Nimicul intenţionat, în intermitenţa apariţiei lui, deci şi despre vecinătatea viului
Viaţa organismelor se naşte şi se desfăşoară în spaţii închise, limitate de membrane, adică în interiorul celulelor. Interstiţiile sunt spaţiile dintre celule, umplute cu fluid, în care se mişcă substanţele produse de celule, deci este locul comunicării între celule. Ceea ce este numit impropriu viaţa interstiţiilor (postmoartea conceptului, văzuta urâţenie a nevăzutei sale urâţenii) este această mişcare şi schimbare a mediului în care există celulele. Orice informaţie, orice înregistrare pe care o putem dobândi despre organisme este, de fapt, despre neviaţa interstiţiilor. Ceea ce află celulele unele despre altele urmează cercetării, observării mişcării şi analizei structurii interstiţiului.
Interstiţiul, nelocuibil şi locuibil, inventat şi neinventat de conceptul neştiut, apare ca un spaţiu al „vizibilului”, al „posibilului”. Celulele pot fi studiate doar din exterior, înţelegând exteriorul ca manifestarea lor. Interiorul celulelor poate fi studiat după ce acestea mor biologic.
Interstiţiile sunt locul dezordinii. Spaţiul dezordinii este înţeles ca loc al libertăţii, deoarece proximitatea esenţialului sufocă, închide, responsabilizează. Fluidul din interstiţii conturează şi delimitează celulele, adică viul. Interstiţiul se aseamănă nimicului, deoarece este o lipsă a vieţii, neputinţa sa de a vieţui confirmă existenţa vieţii în interiorul celulelor. Confirmarea se realizează matematic, printr-o operaţie de scădere, scăzând din întreg (organismul viu) ceva ce nu poate vieţui, ceva ce nu cuprinde viaţa şi obţinem ceea ce cuprinde viaţa.
Deriva în nimic, experimentarea intenţionată, decisă nimicului ajunge la concluzia mecanismului său absurd şi echivalează cu trăirea lipsei şi a absenţei nevăzute.
Nimicul este continuu, fluid, intermitenţa este mai mult dispariţia sa, celulele sunt prezenţe insulare.
Odihna care urmează experimentării sale este echivalentă cu conştientizarea lui, deci este situată în orizontul înţelegerii, adică în afara nimicului.

Omul Tanar, de Mihai Dan

Despre generaţia născută în anii 80 va fi un deliciu să se vorbească, când va veni vremea. Să vă povestesc, celor ce nu ne cunoaşteţi, de ce.
Cultura, am înţeles de la Mai Ştiutori, te învaţă că nu ai dreptate din prima, că lucrurile stau altfel şi mult mai complicat, că certitudinile de un orgoliu încruntat, proprii simţului comun, sunt prejudecăţi dintre cele mai obositoare.
Apetenţa pentru cultură a tânărului, însă, e adesea apanajul revoltei; revoltele sunt bune, se va spune – dau în fond stabilitate. Dar cum se revoltă omul tânăr, în contra a ce? Generaţia reformată educaţional a evoluat auzind că totul merge rău, că vinovăţia o caracteristică indiscutabilă a clasei politice şi că răul, în general, e personificat de un grup imuabil, numit, la urmă, ei. Strigătul nervos a răguşit de robusteţea sentimentului că un celălat care merită anulat e vinovat de toate. Omul tânăr discută, aşadar, cel mai adesea enervat. Iar enervarea, rămasă necultivată, e anodină şi anticulturală, pentru că nu cunoaşte nici una din formele bune ale raţionalităţii. Emancipat la şcoala comunală a nemulţumirii, tânărul se plânge că nu a învăţat nimic, iar aptitudinea monotonă de a găsi acelaşi vinovat i-a reţinut gestul de frondă în afara culturii. Astfel, tindem ca generaţie să eşuăm în sarcina revoltei care ne-ar fi revenit, pentru că nu a trebuit să cădem pe gânduri căutând vina - am avut direct vinovaţii. A avea vinovaţii e o ocurenţă a imediatului pentru care reevaluarea şi reflexivitatea sunt ceva în plus. Curajul, o virtute, adică un produs secund al unei a doua navigări, e inconfundabil cu faptul de a lua în răspăr; străin de termenul mediu, omul tânăr poate trece repede de la ruşinea, ignoranţa şi sentimentul impotenţei în faţa valorilor şi exerciţiilor obositoare ale spiritului, la strâmbătură autosuficientă şi împăcată cu sine.
Dacă ascultarea Europei Libere impunea pentru dizidentul mărunt dar inimos formarea unei opinii distincte, iar faptul de a fi ştiut că Iliescu e marele vinovat îi producea mândria de fin observator, pentru noi problema vinei dispare. În presa românească asişti la incriminarea cu inocenţă a politicienilor pentru problemele umanităţii în ipostazele lor cotidiene, precum alienarea conştiinţei moderne a individului, metaforele neinspirate ale poeţilor, ori opţiunile estetice şi etice derizorii ale unor mămici bulversate. Mijloacele de producţie şi clasa (politică) dominantă sunt incriminate, după obicei, pentru probleme metafizice dintre cele mai aporetice. Deci, s-ar putea ca nu dezmoştenirea educativă să fie împidicarea care ne strică rolul de generaţie, ci apatia raţiunii, anemia aprecierii, somnul în dogma nervozităţii.
Andrei Pleşu, într-un articol din Dilema Veche, se arăta nedumerit de pasiunea omului tânăr pentru un oarecare cântăreţ; dar să ne amintim ce eforturi trebuie să facă acest om tânăr pentru a uita dispreţul pentru muzică (clasică), „desen” şi religie bine cultivat în şcolile noastre. Nu voi vorbi mult aici despre şcoală (discuţia e lungă, dar monocromă); voi spune atât: toate reformele învăţământului românesc au fost cu totul străine de orice intenţie culturală. Beneficiem, deci, de un neinteresant paradis de circumstanţe atenuante (altfel, nici cei din generaţiile recente ale culturii noastre nu şi-au exacerbat prea dialogal conştiiţa filosofică a realităţii şi, slavă Sfintei Rusii, au şi ei circumstanţele lor atenuante).
Bineştiuta criză a economiei conştiinţei moderne, suprimarea reflexivităţii, la care asistăm la noi (şi aiurea) e responsabilă de faptul că generaţia noastră gândeşte, uneori, în paradigma obtuză a C.V- ului. Ideile de brand apusean (chiar bizantin), la mare preţuire pentru lucrativitatea lor, ar deveni de fapt mult mai profitabile odată ce vor avea de partea lor concursul plenar al raţiunii, al conştiinţei. Nu pot totuşi să nu remarc ipostaza hilară în care te pune vremea: să scoţi sinceritatea, sacrificiul la mezat, să te gândeşti că exerciţiul adevărului are rezultate auxiliare dintre cele dorite…
Generaţia noastră trebuie să-şi găsească un mijloc comunitar de a se recupera şi acesta ar putea fi câştigarea la nivelul spiritului a unor migrene adevărate, sâcâitoare, de care să merite să scapi. De fapt, tocmai lipsa dilemelor dă şansa loviturii de torpilă a lui Socrate, şi, mai departe, a veridicităţii. Un dialog cultural interesat public, nu doar intim, de chestiunea urgentă a adevărului ar putea fi gestul decisiv în trezirea conştiinţei unei întregi generaţii.
Pe scurt spus: generaţia noastră crede în prima vedere, în lume aşa cum pare, fără o conştiinţă a văzului, fără nevoia de a revedea, şi fără îndoieli. Poftim, suntem o generaţie care experimentează contactul cel mai direct cu realitatea, până acolo încât ignorăm realitatea însăşi. Percepem trecătorii, România şi cerul întreg, în afara privirii, prin excelenţă culturală. Poate cutremurul pe care interesul pentru adevăr îl provoacă bineînţelesului mă va face pe mine, omul tânăr, să înţeleg că fie şi locuitul în Vitan dă, totuşi, o poziţie în umanitate. Cum să învăţ să fac caz (filosofic) de toate nimicurile? O şansă e să mă aşez sub vorba aceea… cred Doamne, ajută necredinţei mele, bună descriere a ironicului meu destin de tânăr şi de om.

Despre imposibilitate, ca fapt muzical de Mihai Dan

Stranietatea muzicii, în faţa încerării de a o înţelege, e nemăsurată, tocmai de aceea ea a intrat în cultură aproape exclusiv în universul ambiguu al sentimentalului. Neînţeles, infix şi de aceea capabil să cuprindă orice, domeniul sentimentalului, al „trăirii” este o cutie a Pandorei în care au fost înghesuite marile neînţelesuri, cutie pe care filosofia secolului XX prin două încercări opuse a încercat fie să o deschidă, în temeiul epochè-ului fenomenologic, fie să o sigileze irevocabil, prin schematismul pozitivismului logic. Pornind, deci, de la muzicalitate ca de la un model al neînţelegerii, ca fenomen pozitiv, se poate arăta că aceasta poate da un model al aporeticului, util în clarificarea statutului pe care îl are discursul metafizic clasic. Din experienţa directă, comună a muzicii se naşte o paradigmă a aporiei care să poată fi transportată cu utilitate în filosofie şi în cultură, în general.

Muzica cere, ca orice obiect, un instrumentar explicativ al relaţiilor ei, care e, de fapt, un know-how reiterabil în actele de creaţie. Însă acest demers de cunoaştere pozitivă se bazează pe posibilitatea funciară a muzicalităţii, pe care, însă, o ignoră programatic, dar justificat. Muzicalitatea, însă, rămâne suspendată: concretă, dar inexplicabilă, ea angajează imposibilitatea traductibilităţii în limbajul natural iar prin aceasta poate oferi un model epistemic general; imposibilitatea principială a explicativului e apropiată de crampa mentală pe care o producea lui Wittgenstein sensul.

Teoria muzicală, nu analizează momentului „estetic” (a şti ce este un legato ori un stacato şi chiar a şti care este funcţia lor muzicală nu conduce la o definiţie de esenţă a muzicii, ci, cel mult, la definiţii operaţionale ori de relaţii), decât ca funcţie a anumitor structuri frazeologice concrete, astfel încât muzicalitatea, care, ca formă ultimă şi ireductibilă, deci dincolo de specificitatea sa de conţinut, revine ca problemă, în mod fatal, metafizicii. Ar părea atunci că muzicalitatea se află în aceeaşi situaţie în care se află toate obiectele ireductibile ale metafizicii. Criza muzicalităţii e, atunci, un fapt.

Dar să vorbeşti despre o criză a muzicalităţii ca atare datorită absenţei unui răspuns la întrebarea „ce este muzica” poate nemulţumi anumiţi domni mai… sufletişti, aceştia aflându- se în dezacord cu primatul epistemologiei, fiind chiar contrari ideii că muzica ar putea fi motivată de temeiuri epistemice. Muzica, ar putea spune aceşti oameni de inimă, izvorăşte ca o necesitate a spiritului omenesc şi e făcută în baza altor necesităţi. Ei bine, nu datorită ilizibilităţii conceptului muzicii putem spune că ea poate fi caracterizată ca o stare de criză, ci pentru că muzica însumează, în fenomenalitatea ei concretă, în consumarea estetismului ei, un moment de criză.  De fapt, momentul estetic muzical este tocmai translaţia dinspre muzică înspre conflictul intelectiv al imposibilităţii explicitării: absenţa unui astfel de conflict în cazul unui fragment muzical, echivalează cu absentarea de la momentul estetic.

S-ar putea obiecta spunându-se că privilegiem arbitrar muzica, că toate artele crează aceeaşi stare de criză; literatura, însă, pentru că instrumentează cuvinte, iar artele plastice imagini, asigură un nivel semantic destul de pronunţat, astfel încât explicabilul este posibil până la un punct. De aceea momentul estetic în cazul literaturii ori muzicii este adesea mediat de reflecţia discursivă.

Ascultând muzică urmăreşti atent (chiar îţi poţi pierde atenţia şi atunci se cere să reiei, ca şi cum ai citi) şi, în cazul unei audiţii fericite, poţi spune că „înţelegi”. Se întâmplă uneori ca în timp ce înţelegi să poţi prevedea ceea ce muzica tocmai are să spună: prevezi şi eşti de acord, ori eşti uimit peste măsură sau plăcut surprins. Se întâmplă să-ţi fi plăcut nespus o bucată muzicală, să-ţi aminteşti încântarea pe care ai resimţit-o, dar să nu-ţi aminteşti nici un fragment din melodie: îţi vine în minte altceva! Apoi, neîncrezător în apariţia viitorului moment estetic, reasculţi; surpinzător, îţi aminteşti deodată şi redevii de acord cu vechea încântare: da, desigur! Ei bine, muzicalitatea pare că ar uza categoriile obişnuite ale înţelegerii, datorită familiarităţii ei cu impresiile tipice ale înţelegerii; totuşi e cu neputinţă să vorbeşti despre înţelegerea unui fenomen, la limită, indescriptibil.

De aceea, muzicalitatea însumează, în toata aparenta ei claritate, imposibilitatea explicaţiei. La această situaţia specifică nu ajungem inductiv, epistemic, pe baza nenumăratelor experienţe de clarificare eşuate, ci, în urma unei vizări comprehensive directe a experienţei muzicalităţii; gândirea poate apoi să sintetizeze un înţeles pe care îl poate utiliza în descrierile sale: conflictul eşuat al încercării de a înţelege.

Această imposibilitate specifică a explicitării e ameliorată ori chiar ratată în uzanţa zilnică atunci când, despre muzicalitate, se vorbeşte prin intermediul ostensivităţii, această bună, dar nemulţumitoare cenuşăreasă epistemică. Putem, deci, folosi cuvântul „muzică” doar ostensiv, indicând mental spre experienţa absentă, dar presupusă a muzicii, fără a beneficia de întregul act al orientării directe spre muzicalitate, în complexitatea concreteţii sale. O altă formă de a „fenta” complexitatea obiectelor este folosirea limbajului concentrându-ne exclusiv la sintaxă,  cu un minim aport al semanticii, care, oricum, are grijă de ea însăşi, vorba lui John Haugeland. Modurile acestea ale utilizării cotidiene ale limbajului, abia schiţate aici, sunt parte a tendinţei regretabile de a minimaliza la maximum conţinutul semantic, opus utilizării limbajului în condiţiile unei vizări atente a realităţii.

Iată, aşadar, ceea ce era interesant de văzut: există posibilitatea de a întâlni fenomene la care referim, din poziţia necesităţilor fireşti a acaparării lor comprehensive în limbaj, cu ideea imposibilităţii explicitării, o imposibilitate specifică şi, astfel, concretă.

Muzicalitatea ajunge un concept de competenţa filosofiei (prime), datorită conţinutului său. A indica modurile specifice ale imposibilităţii explicitării ar putea fi o descripţie (destul de bine) definită cu care, însă, gândirea rămâne în conflict datorită unor rigori teziste ale sale. Muzicalitatea dă, destul de direct, un model care, odată elaborat, ar putea fi analizat pentru a da seamă de intrarea în imposibilitatea de a explica. Aporia a fost nedreptăţită puternic de modernitatea aflată în căutarea temeiurilor. Dar atestarea imposibilităţii ordonate a explicitării care trece regula kantian a sensibilităţii, ar putea încuraja regândirea limitelor între care meditează soiosul filosof contemporan.

***

A obţine imposibilitatea explicitării, drept conţinut semantic, e un eşec, dar ce altceva ar putea reveni filosofiei decât eşecurile perspectivelor naturale? Cultura şi filosofia se ivesc abia la antipodul naturalei, perfectei animalităţi, care nu ştie de sine. Perfecţiunea, conpletitudinea, aceste visuri postadamice nu se nasc decât în urma vexantei imposibilităţi a obişnuitului. Acuzam mai sus tezismul gândirii, fixarea unor pretenţii de coerenţă care într-un fel echivalează cu autocontradicţia, în măsura în care interpretarea, regula sunt deja demersurile chirurgicale specifice ale imposibilităţii; necesitatea echivalării structurilor cu datul natural e o temă hamletiană.

E revoltătoare ideea aceasta a înţelege pe baza neînţelegerii, dar e, de fapt, firesc şi tautologic: a reevalua un obiect dat, ori mai bine zis a reevalua datul primei instanţe în vederea cunoaşterii adevărului, înseamnă a opune două perspective. Visul echivalării, al Unului nu poate să ducă, în cele din urmă, decât la recuperarea pozitivă a neînţelesului.