Poate că din lipsă de spatiu (şi timp) ori poate din dorinţa de a realiza, pe cât s-a putut, o trecere în revistă a operelor majore ale lui Eugene O`Neill, Petru Comarnescu , unul din puţinii de pe la noi care şi-au închinat din timpul lor studiului pieselor celebrului dramaturg, include în studiul său "O`Neill şi renaşterea tragediei" un capitol referitor la dramele pământului şi ale mării în care tratează relaxat, să spunem, cazul Patima de sub ulmi. El grupează trei piese sub această titulatură generoasă şi anume : Dincolo de zare (Beyond the Horizon,1920), Anna Christie(scrisă în 1920, jucată în 1921) şi Patima de sub ulmi(Desire under the Elms, 1924)
Drama (şi, mai mult, tragedia) din Patima de sub ulmi e socotită a fi una legată de pământ şi e categorisită ca atare.
Legăturile se ramifică imediat către visul american înrudit cu "parvenirea" prin muncă, prin forţe proprii, stăpânind pământul urmând jocul copiilor sublimat într-o singură exclamaţie "stop, al meu!", dar şi înspre literatura noastră, cazul Ion fiind cel vizat, împrumutat, oarecum, cu tot cu "glasul pământului".
Sigur, avem de-a face cu pământ, mai bine spus, cu o fermă, dar faptul că toate personajele implicate o vor, fiecare pentru el, are motivaţii distincte şi profunde.
Un lucru e cert, însă: O'Neill nu urmăreşte în personaje satisfacţia primară, posesivă, a obţinerii unui lucru, ci tocmai decăderea lor în drumul lor spre obţinerea lucrului dorit, înstrăinarea lor de principiile morale ale unei societăţi care îşi câştigase de ani buni o existenţa care se "întâmpla" în afara haosului dreptului celui mai puternic.
Comarnescu îl vede pe Ephraim Cabot, bărbat de şaptezeci şi cinci de ani, capul familiei şi conducătorul fermei, ca o întrupare a forţelor telurice catalizate spre patimi şi avânt- aproape herculeene- de visul american, căci acţiunea se desfăşoară la mijlocul secolului al XIX-lea, în plina goană după aurul vestului, mai bogat, dar şi mai periculos, al Americii.
E ceva ciudat în acest Ephraim. Rămâne stăpân şi totodată sclav al unui teren plin de pietre, un teren din care îşi scoate mâncarea îngropând sub brazdele plugului frustrări, dar şi credinţa în Dumnezeu, realizări şi vise sfărâmate sau, pur şi simplu, sudoarea, vigoarea şi sângele său.
E tentat, în tinereţe, să pornească spre locuri mai fertile care să necesite mai puţină muncă şi care să-i aducă un câştig mai însemnat. Providenţial (sau nu), glasul lui Dumnezeu îl trimite înapoi: "(...)acestea nu valorează nimic pentru mine! Întoarce-te acasă!" Aşa i-ar fi spus şi, urmând sfatul dat de Dumnezeu lui Petru de a zidi biserica Lui, Ephraim se întoarce acasă, îşi arogă puterile unui dumnezeu pământean şi zideşte biserica celui din cer din pietrele "excluse" din pământ. Chiar primii săi fii primesc numele Simeon (Simon) şi Peter ( Petru) - de fapt unul şi acelaşi, iar prin ei va zidi o împărăţie din pietre.
Nu e chiar cea mai râvnită împărăţie, căci pietrele nu vor servi decât la ridicarea zidurilor ce împrejmuiesc pământul fermei şi la înălţarea unei case în care fapte reprobabile îşi vor găsi culcuşul.
Dupa Comarnescu, Ephraim întruchipează vigoarea şi pofta de luptă cu greutăţile a omului american care îşi iubeşte pământul şi îl lucrează cu orice preţ, nevrând să-l piardă.
Munca lui Ephraim capătă, totuşi, semnificaţii mai profunde odată cu moartea soţiilor şi naşterea fiilor. E o muncă herculeană, parcă, desprinsă din negura timpurilor de legendă. E o provocare terenul sădit cu pietre şi e o cale de mărturisire a unei vieţi şi a unei credinţe. E totodată refugiul în singurătatea pe care o va împărtăşi pământului şi vacilor...
Pietrele sunt semn că ceea ce se petrece cu Ephraim nu poate fi ignorat, faptele şi gândurile sale fiind de neclintit. Slăbiciunile, însa, îi sunt taxate şi parcă pentru fiecare îi ies în cale alte pietre ce trebuie înlăturate. Munca lui e o spovedanie, iar îndepartarea pietrelor din câmp nimic altceva decât un canon mai anevoios şi solicitant cu fiecare dintre ele...
Ephraim trece peste toate în singurătate. Şi când dansează la petrecerea dată în cinstea noului născut e parcă tot singur şi nu încearcă decât să demonstreze tuturor că "mai poate", energia cu care se mişcă în ritmul muzicii amintind de drăcescul dans din Ciuleandra lui Rebreanu. Tot o descătuşare trebuie să fi fost şi pentru bătrânul "nostru". E un bătrân ce îl parafrazează pe Hemingway( măcar în titlu): bătrânul şi pământul... (bătrânul şi bătrânul... bătrânul...).
Ferma aceasta e blestemată să înşire morţii în numele dorinţelor şi patimilor de tot felul. E râvnită de toţi cei care intră în contact cu ea, fiecare având motivul său. Chiar şi şeriful din final care vine să "rezolve", parcă, o execuţie precum un Sanson american-întârziind tocmai atunci când nu trebuia - îşi închipuie că ar putea avea ferma. Nimic altceva de spus...
Nu e o dramă a pământului, căci mai importanţi decât pământul sunt oamenii care îl râvnesc. Adulter, crimă, incest, dragoste, înşelăciune – sunt elemente ce primează asupra pământului, a fermei ca unică dorinţă a tuturor celor implicaţi într-o poveste ce nu se poate sfârşi decât tragic...
Primul care cade în cursa acestui pământ e Ephraim; îi urmează Eben şi Abbie. Simeon şi Peter nu sunt altceva decât simboluri, iar existenta lor se poate rezuma în acest punct la mesajul transmis de numele pe care le poartă, dacă vom considera istoria lui Ephraim cu Dumnezeu.... Ephraim va lupta şi va munci pentru a câştiga puteri "divine" asupra obiectului creat (doar că această Galatee ori, mai bine zis, blestemul generat de ea se va întoarce împotriva creatorului) - ferma Cabot, dar şi pentru a se refugia într-o lume la marginea utopiei, restrânsă insular de pereţii de piatră. Ferma e locul lui Ephraim, e viaţa lui, e Ephraim însuşi, e o locaţie delimitată conştiincios şi continuu, în care accesul "neofiţilor" se face cu mari sacrificii, e decorul unor "blesteme" vechi de zeci de ani, şi e locul împlinirii lor.
Ephraim se căsătoreşte. Nu din dragoste (cel puţin nu pentru primele două soţii). Avea nevoie, însa, de o femeie. Una care să îl ajute şi la muncă, dar mai ales, cum singur avea să mărturisească, la un moment dat, să ajungă să îl şi cunoască. În a doua scenă din partea a doua a piesei, într-un dialog nu departe de unul al surzilor, Ephraim destăinuie lui Abbie regretul de a nu reuşi să se facă înţeles, dar mai degrabă regretul că cei din jur nu au reuşit să îl înţeleagă. Eşecul relaţiilor anterioare prevesteşte, parcă, încă unul...
Totul pare să se întâmple pe nesimţite. Totuşi, toţi îşi fac treaba la ferma. Sarcinile de lucru sunt clar repartizate iar "muncitorii" îşi rezumă existenţa la a le duce la bun sfârşit. Totul e doar aparenţa, însă. Ephraim e un personaj complicat. Dincolo de carapacea dură a omului care se razboieşte cu stâncile din calea sa, dar şi cu cele care se ridică ameninţătoare în interiorul fiinţei sale, Ephraim tânjeşte după cineva care să îl înţeleagă, să îl cunoască cu adevărat şi, de ce nu, să îl şi iubească.
Fără îndoială, Ephraim este cel care generează conflictele în piesă, cel care pune la încercare voinţa "zeilor" şi care sfârşeşte prin a declanşa mecanismele tragediei...
În pământ e sursa şi totodată catalizatorul acestei tragedii a forţării destinelor, a încercărilor şi a eşecurilor răzbunării. Mama lui Eben moare muncind pe pământul lui Ephraim, căzând "la datorie" într-o luptă care nu era a ei, dar pe care şi-a asumat-o. Era "moale", susţine Cabot... Prezenţa ei sâcâitoare, dar totodată premonitoare a "căderii", nu ezită să se facă simţită. Împreună cu cealaltă soţie a lui Ephraim, ea poate fi "reprezentată" fizic de cei doi ulmi indiscreţi şi bănuitori care îşi lasă să cadă asupra casei crengile, protejând şi, totodată, ameninţând pe cei din casă şi, mai mult, pe Ephraim.
Legăturile cu tragediile clasice pot fi identificate cu relativă uşurinţă, căci dramaturgul nu duce neapărat o muncă de mascare a acestora (aşa cum nu va face nici în Din jale se întrupeaza Electra, unde, dimpotrivă, încearcă din răsputeri să urmeze tiparul clasic al tragediei lui Agamemnon şi al Clitemnestrei, construind conflictele şi mecanismele tragice în oglindă cu cele antice), două dintre ele fiind Hipolit al lui Euripide şi Phaedra lui Racine, dar şi povestea unui blestemat Oedip - toate structuri clasice pentru o încercare modernă de "renaştere" a tragediei.
Cu mici modificări, poveştile îşi păstrează paralelismul, dar rutele clasice către "marea cădere" nu servesc decât ca model şi ca sprijin în dezvoltarea procedeelor şi a conflictelor dramatice.
Ephraim e cel care declanşează totul. E a lui vina cea esenţială şi de neiertat. Nu e bolnav decât de egoism, cum bolnavă era şi Mary Tyrone - de această dată de morfină - din Lungul drum al zilei către noapte. Nu întamplător am adus în discuţie acest personaj. Întoarcerea ei către slăbiciunea drogurilor generează baza conflictelor din această tragedie a relaţiilor familiale. Tot o slăbiciune traversează şi Ephraim, poate mai multe - pentru femei (amintim aici relaţia adulteră cu Minnie), pentru sine însuşi (egoismul şi incapacitatea nu de a-i ajuta pe ceilalţi să îl cunoască, ci de a se face singur înţeles), pentru viaţă (căci nu înţelege că anii trec pe lângă el, iar încercarea de a li se opune si de a-i păcăli, căsătorindu-se cu cineva de vârsta băieţilor săi nu face decât să provoace deznodăminte).
Soţia lui moare de epuizare, lăsând în urmă trei copii, un soţ nepăsător şi egoist şi un blestem înnoit cu fiece revenire în casa lui Cabot, sub ulmii ce îşi preling tristeţea peste capetele celor rămaşi singuri.
Chinul şi pedeapsa purificatoare a celui ce "provoacă" lucrurile au continuitate şi sunt sporite spre finalul piesei. Lupta cu pietrele poate fi înscrisă în această pedeapsă a ignoranţei. Cel care vrea să fie înţeles pierde mereu din vedere pe ceilalţi, cu problemele, grijile şi vieţile lor. Dar Ephraim acceptă provocarea şi nu se dă batut. Îşi numeşte băieţii Simeon şi Peter - cel din urmă expresie în carne şi nume a pedepsei, chiar dacă nu are legătura cu aceasta: o piatră, dar şi cel care rupe cercul tragic creat de zidurile tatălui, aruncând primul piatra înspre un edificiu ridicat pe nepăsare şi păcat, el însuşi "asumându-şi-o" pe Minnie). Simeon e cel care cere pedeapsa pe măsura crimei şi a legii talionului şi îl ameninţă pe Ephraim că îi va viola noua femeie. Băieţii nu acceptă lupta care stă să înceapă pentru pământ, o lupta purtată sub auspiciile unor dorinţe bolnăvicioase cu prefigurări şi realizări, în fapt, de adulter şi incest (chiar dacă unul simbolic). Lupta nu mai e a lor. Au fost excluşi din ea de către Abbie şi "expulzaţi", cu ajutorul lui Eben, către "câmpurile cu aur" ale Californiei.
Ephraim trăieşte bine după căsătorie, are chiar şi un fiu, în "coproprietate" cu Eben, dar aducerea unei noi femei in casă pare că declansează urgia răzbunărilor.
Eben e şi altceva decât parte a întruchipbrii oedipiene din piesă. E chiar mijlocul de răzbunare al mamei sale, alături de Abbie Putnam, împotriva lui Ephraim. Relaţia lui cu Abbie e firească, dat fiind contextul. Îşi iubea mama şi vedea în Ephraim un duşman. După moartea mamei preia atribuţiile acesteia, dar când o întâlneşte pe Abbie, focul mocnit se aprinde cu valvătaie si îl împinge vertiginos în două direcţii: una a incestului simbolic şi alta, aproape fără voie, a răzbunării mamei asupra lui Ephraim, prin noul născut şi moartea acestuia.
E necesară înscrierea lui Eben într-o imagine mai largă decât a complexului oedipian. Piesa ar fi, altfel, doar încercare penibilă de calchiere şi nu noutate prin mijloace clasice verificate. Abbie e, alături de Eben, cea care catalizează tragedia. Căsătorită din interes, motiv şi pentru relaţia adulteră cu fiul soţului, Abbie dusese o viaţă tulburată. Îl vroia pe Eben ca să îşi câştige dreptul deplin la fermă prin copilul pe care l-ar câştiga (căci nu se pune problema meritului şi a dragostei aici) şi pentru a-şi domoli poftele carnale.
Ceea ce se naşte între cei doi e iubire abia în momentele ce urmează uciderii pruncului şi autodenunţării. Se naşte atunci, poate, şi un sentiment al apartenenţei la aceeaşi vină, un aprig sentiment de complicitate la vărsarea de sânge... Până atunci, cei doi sunt fiinţe ce plătesc tribut instinctualităţii, înscriindu-se în lanţul patimilor din ferma Cabot. Cu Abbie lucrurile nu stau altfel, mai ales că ea e cea care incită încă de la începutul existenţei sale pe pământul familiei Cabot.
Totul se întamplă sub amintirea şi posibilul blestem al femeilor moarte în casa Cabot. Abbie le va urma îndeaproape ( împreună cu Eben, poate).
Faptul că Eben doreşte ferma pe care o crede de drept a mamei e prilejul doar pentru înfăptuirea unei răzbunări rămasă latentă între suspinele ulmilor obosiţi în aşteptarea unei reechilibrări a lucrurilor. "Ajutorul" dat de Ephraim prin aducerea lui Abbie îl va costa moartea presupusului său fiu, dar şi a speranţei că va lăsa încă un vlăstar în urmă, dovadă a vitalităţii sale neştirbite de trecerea anilor. Ephraim e condamnat să rămână pe pământul cu pietre. Banii cu care vrea să plece spre aurul Californiei au fost furaţi de Eben şi au însemnat răsplata lui Simeon si Peter pentru partea lor de muncă în fermă, astfel că pedeapsa pământului va continua pentru Ephraim.
Bătrânul Cabot e ţinut prizonier în "ferma pietrelor" de vorbele lui Dumnezeu, de încăpătânarea şi egoismul său şi, în final, de lipsa banilor.
Răzbunarea mamei lui Eben e asigurată de crima comisă de Abbie. Sigur, nu moartea propriu-zisă a unui bebeluş ar putea mulţumi un suflet neîmpacat cu cei care au rămas în urmă, cât palma pe care această faptă o dă celui vizat. Asemeni unei Tess îndurerate şi, totodată, avântată către o libertate ce îi stă la îndemână, Abbie cade încă o dată în păcat, şi omoară simbolic pe cei doi bărbaţi rămaşi în casă - pe Ephraim îl omoară odată cu speranţa şi bucuria legate de noul născut, "atribuit" lui prin fireasca relaţie de căsătorie, dar şi pe Eben, căci fiul e al lui si îi seamănă "bucăţică ruptă". Din nefericire, această crimă are rolul de a reduce şi scoate din scenă toate personajele - Ephraim e trimis către pietrele muncilor lui sisifice, Eben îşi împlineşte răzbunarea cu preţul autodenunţului şi al ştreangului, iar Abbie se trimite pe sine către funia neiertătoare ce nu admite explicaţii...
O altă crimă, altb soţie moartă, alt cerc închis - al asemănării anotimpurilor din desfăşurarea piesei cu cele din tragediile sursă, al crimelor clitemnestriene (dacă e admisă expresia), al ştreangului cu imaginea unui cerc ce închide în el vieţi şi destine, întocmai precum zidurile din piatră ale lui Ephraim.
Aspectele luminoase ale piesei sunt două la număr: naşterea copilului şi a unei aparente iubiri între complicii la crimă. Din păcate, nici unul nu e menit să dureze. E prea apăsătoare atmosfera de sub ulmi pentru ca ceva bun şi curat să apară şi să reziste.
Iubirea dintre cei doi e de conjunctură, iar ceea ce o favorizează - denunţul unei crime - nu pare deloc să o sfinţească, ci ,mai degrabă, să con-sfinţească incapacitatea unor suflete de a se manifesta corect faţă de ele înseşi şi faţă de cei din jur.
Ephraim e altceva decât un Ion vlăguit de puterea pământului. Dacă Ion poate fi categorisit drept un instinctual cu o inteligenţa nativă care îl conduce fără probleme, direct, dar iresponsabil către ţelurile intuite în lăuntrul fiinţei sale, Ephraim trebuie considerat într-un mod dacă nu diferit, atunci, cel puţin, mai subtil. Pământul e cel care le animă viaţa, le-o face un chin şi îi pedepseşte, în final, doar că unul din ei vede pământul ca semn al bunăstării, al status-ului social, al "vigorii" existenţiale, în timp ce celălalt îl vede ca pe o cale spre mântuirea unor demoni ascunşi în spatele unor comenzi divine de executare a unui supliciu presupus curativ. Dacă pentru Ion pământul devine o etichetă, pentru Ephraim acesta e o cale spre o înţelegere, chiar dacă defectuoasă, a vieţii. Brazdele lucrate în tăcere sunt duhovnicul lui, prietenul lui, duşmanul lui. E o "competiţie" între două forţe handicapate- una de simţire iar cealaltă de relaţiile cu cei din jur. Ephraim e un supus al pământului în timp ce Ion se vrea un stăpânitor al acestuia. Timpul, paginile, scenele vor arăta că ambele personaje sunt doar unelte în mâinile unei soarte care îşi joacă plictisul cu vieţile unor oameni care se expun fără voie, dar previzibil, greşelii...
Eben e doar inconştient de ceea ce face.
Abbie e personajul potrivit la locul potrivit pentru a "deranja" ordinea lucrurilor care şi aşa se clatinau serios...
Simeon şi Peter pot fi catalogaţi drept elemente ale planului simbolic-religios, numele lor alături de cele ale lui Eben şi Ephraim trimiţând pe piste improbabile cititorii. Sunt, totodată, dovada că drumul care duce către tragedie poate fi şi ocolit. Ei abandonează scena şi privesc cu ignoranţă lupta ce e pe cale să izbucnească în jurul lor. Singura lor opţiune la muncă e tot munca, de data asta având înaintea lor spectrul unor câştiguri fabuloase în vestul neîmblânzit al unei Americi care îşi ghicea încă drumul spre dezvoltare. Nu poţi cere nimic de la două capete seci care împreună nu pot emite o judecată corectă si argumentată; sunt doar două brute, două forţe erupte din măruntaiele pământului care nu au nimic în comun cu personalităţile puternice implicate într-o tragedie, căci singurul lucru ce poate fi tulburat în fiintele lor e doar stomacul, din lipsă de mâncare...
Pentru Eben şi Ephraim nu există, însă, decât drumul drept, al afundării în tragicul produs de ei înşişi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu