Conceptul neştiut este o instituţie permanent funcţională. Reuşita funcţionării lui trecând abuziv, ca şi cum n-ar trece, prin ştiutul (în mod ultim) intermitent. Astfel, concept-interstiţiu, neştiut reapare la capătul, în marginea produsului său.
Conceptul neştiut şi primit funcţionează. Funcţionează şi eşuează simultan, inventează prolific şi face ravagii fizice şi metafizice ca un atom-bumerang. Rămas metafizic timpuriu, omul deschide zodia pierzaniei sub conceptul neştiut, sub lucrul îmbolnăvit al lui Dumnezeu, „lumea”, portretul lumii. Cu totul malign, canceros, neştiutul concept înaintează spre cea mai slabă formă a vieţii şi conştiinţei – decizia, care face imposibilă recunoaşterea pierzaniei, a cărei stare de îndepărtare devine imposibil de parcurs cu vehicolul deciziei. Odată înmulţită, decizia este sursa singuraticei, înfiorătoarei deplinătăţi-dinamită. Conceptul neştiut nu are chip; prin el te pierzi, iar pierderea nu are chip, fiind cum e nimicul. Numind conceptul neştiut cu lipsa lui de nume, cum facem acum, scandalizam, pentru că el nu cunoaşte lege.
Omul se pierde activ alternând, alergând, „dând sens”, mişcându- se în teleologia hilară a preferinţei-justificare (margine labirintică a neştiutului conceptului). Alegerea se vrea instituitoare de sens, performativitatea se vrea trecută în laborator, lipirea de obiecte e o pretinsă sursă a persoanei, a libertăţii, a proprietăţii. Conceptul neştiut e zona metafizică, de nelocuit, a pierderii-nimicul plin.
Nimicul intenţionat, în intermitenţa apariţiei lui, deci şi despre vecinătatea viului
Viaţa organismelor se naşte şi se desfăşoară în spaţii închise, limitate de membrane, adică în interiorul celulelor. Interstiţiile sunt spaţiile dintre celule, umplute cu fluid, în care se mişcă substanţele produse de celule, deci este locul comunicării între celule. Ceea ce este numit impropriu viaţa interstiţiilor (postmoartea conceptului, văzuta urâţenie a nevăzutei sale urâţenii) este această mişcare şi schimbare a mediului în care există celulele. Orice informaţie, orice înregistrare pe care o putem dobândi despre organisme este, de fapt, despre neviaţa interstiţiilor. Ceea ce află celulele unele despre altele urmează cercetării, observării mişcării şi analizei structurii interstiţiului.
Interstiţiul, nelocuibil şi locuibil, inventat şi neinventat de conceptul neştiut, apare ca un spaţiu al „vizibilului”, al „posibilului”. Celulele pot fi studiate doar din exterior, înţelegând exteriorul ca manifestarea lor. Interiorul celulelor poate fi studiat după ce acestea mor biologic.
Interstiţiile sunt locul dezordinii. Spaţiul dezordinii este înţeles ca loc al libertăţii, deoarece proximitatea esenţialului sufocă, închide, responsabilizează. Fluidul din interstiţii conturează şi delimitează celulele, adică viul. Interstiţiul se aseamănă nimicului, deoarece este o lipsă a vieţii, neputinţa sa de a vieţui confirmă existenţa vieţii în interiorul celulelor. Confirmarea se realizează matematic, printr-o operaţie de scădere, scăzând din întreg (organismul viu) ceva ce nu poate vieţui, ceva ce nu cuprinde viaţa şi obţinem ceea ce cuprinde viaţa.
Deriva în nimic, experimentarea intenţionată, decisă nimicului ajunge la concluzia mecanismului său absurd şi echivalează cu trăirea lipsei şi a absenţei nevăzute.
Nimicul este continuu, fluid, intermitenţa este mai mult dispariţia sa, celulele sunt prezenţe insulare.
Odihna care urmează experimentării sale este echivalentă cu conştientizarea lui, deci este situată în orizontul înţelegerii, adică în afara nimicului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu