Problema moralităţii unor fapte ori personaje merită discutată mai amănunţit, căci e una spinoasă. Dacă ne separăm de piesele didacticiste ori comediile din secolele trecute care reuşeau într-o măsură oarecare să cultive masele, teatrul numărându-se printre puţinele instituţii publice de cultură, relele care se întâmplă pe scenele teatrului numit modern sau contemporan capătă alte conotaţii..
Funcţia moralizatoare se pierde printre replici, scuze, motive, fatalitate şi neputinţă. Mesajul îşi pierde din sensul(dacă, într-adevăr, l-a avut) "aşa nu!" şi se transformă în "iată ce se întâmplă dacă..." ori "se poate şi aşa". Moralitatea e o problemă relativă atâta timp cât nu judecăm personajele după legile din realitatea obiectivă, extra-ficţională, ci prin prisma emoţiilor şi instinctelor "teatrale". Caracterele în care rezidă succesul unei piese sunt puternice sau slabe, dar mai întâi sunt spirite tulburate. Dacă ne mai gândim, caractere slabe nu există, căci nu interesează pe consumatorul de teatru frica, laşitatea ori moartea. Toate acestea capătă valoare într-un personaj care ştie şi poate să facă din viaţa pe care o trăieşte contextul său specific şi optim de acţiune, folosind în acest sens celelalte personaje pentru a-şi atinge scopul. Şi aici intervine problema moralităţii, căci ne interesează, într-o oarecare măsură, cu ce personaje avem de-a face.
Spun, greşit sau nu, că Nina Leeds – din Straniul interludiu, de Eugene O’Neill- nu e imorală, ci amorală. Nu face nimic având asupra ei umbra conştiinţei răului. Ea nu face rău, ci doar bine, căci ce poate fi rău în a-ţi dori fericirea ori un copil şi sănătatea lui? Problema e că Nina nu se opreşte măcar o clipă să cugete la ceea ce face. Acţionează instinctual precum un animal feroce care urmăreşte saţietatea(în cazul de faţă, una spirituală). Nu se poate spune despre animale că sunt imorale când ucid. În această idee nici Nina nu e imorală când se desfăşoară. Nu e obligată Nina să faca ceva, nu vede vreo obligaţie reală impusă din afara spiritului ei. Ea este produsul acţiunilor şi fixaţiilor ei, iar dacă nu te simţi obligat să faci ceva, înseamnă că nu ai o viziune bipolară asupra lucrurilor, nu eşti pus să alegi pentru că nu ai două variante, nu le vrei şi nici nu ai nevoie de ele. Nina Leeds e ca un tren pus pe şine şi pornit într-o călătorie fără întoarcere, fără staţii, către dezastrul emoţional. Este sau nu personaj tragic, atunci? Se mai poate pune problema moralităţii? Cred că nu. Nici când minte, şi ştie că face acest lucru, Nina nu este imorală pentru că, asemeni unui prădător, se foloseşte de toate mijloacele pe care le are la îndemana pentru a-şi apăra prada obţinută cu atâta trudă.
Este cumva imoral Oedip pentru crima sa? Se poate discuta aici, însă, numai pe baza evidenţei faptelor. Doar aşa putem spune că da, Oedip e imoral, pentru că, la urma urmei a ucis un om(e mai puţin important în acest punct dacă omul acela era tatăl său). Nu e nimic moral în această faptă. Nu e nimic moral nici în a te arăta celor din societatea în care trăieşti drept exemplu de virtute şi conduită, cum face Bernick în Stâlpii societăţii. Dar e morală Nora în Casa de păpuşi? De ce minte ea? Pentru binele ei sau pentru cel al soţului? Dacă a greşit pentru binele soţului, imoralitatea trebuie exclusă. În tot cazul, ea ştie că a greşit şi pentru acea greşeală putea şi chiar plăteşte scump, dar e sublimă şi tulburătoare suferinţa ei lăuntrică. Este moral ceea ce vea să facă Gelu Ruscanu încercând să publice un document de natura personală şi intimă- o scrisoare de la o femeie căreia nu îi cere niciodată acordul să o facă publică? Sigur, am putea spune că documentul îi aparţine lui şi că poate să dispună de acesta cum doreşte. Dar cum rămâne cu lupta dintre cauza în slujba dreptăţii şi dreptatea în slujba cauzei? Ce e corect şi ce nu e- o acţiune cu iz de vendetă cu rădăcini în "sfera pură a conştiinţei" ori eliberarea unui "tovarăş" al mişcării socialiste? Şi încă ceva- încă o problemă ridicată de un Sineşti acuzator şi ameninţător, dezlănţuit în încercarea de a se salva- ce moralitate, ce statură morală poate avea în faţa societăţii un om al cărui tată şi-a jucat norocul cu bani furaţi şi care s-a sinucis dezamăgit de ignoranţa unei prostituate. Dacă privim astăzi lucrurile, cu siguranţă mai multă moralitate şi, probabil, o neclintită imagine, faţa de un Bernick laş şi ticălos. Încă un exemplu şi terminăm scurta serie- e moral Gregers cand îi dezvaluie adevărul lui Hjalmar despre farsa- din Raţa sălbatică- pe care a luat-o drept viaţă? Cazul e asemănător cu cel al lui Ruscanu pentru că, din nou, setea necugetată de dreptate face victime...
E bine când vorbim de moralitate să avem mereu în vedere cele două măsuri după care dăm sentinţe- binele şi răul. Am mai putea adăuga şi intenţionalitatea. Nu e imorală o faptă atunci când făptuitorul are o singură soluţie- aceea dictată de conştiinţa sa, într-un scop pe care nici o clipă nu-l vede ca fiind greşit. O viaţă pusă sub această necunoaştere a răului ori măcar a intuirii lui face din asemenea personaje fiinţe tragice, niciodată, însă, personaje negative. O scurtă paranteză e binevenită pentru a da un contraexemplu cu Solange din Maşina de scris a lui Cocteau. Ea ştie că e rău ce face, o face din frustrare, din răzbunare, dintr-un sentiment de izolare, dintr-o excludere pe care o simte venind din partea burghezilor şi bogaţilor oraşului. Astfel, ea "inventeaza" maşina de scris ca element justiţiator. Sinuciderile pe care le provoaca o dor, dar o şi încantă în acelaşi timp, pentru că ştie că face dreptate. A te substitui, însă, justiţiei instituţionalizate reprezintă un delict suficient de mare. Lipsa de remuşcare a lui Solange în faţa răului comis o face imorala şi o depărtează de Nina Leeds. Am putea adauga aici câteva cuvinte şi despre "nebunele" din Chaillot, Passy, Saint- Suplice ori Place de la Concorde din "amara comedie" a lui Giraudoux. E comod să spunem că acele justiţiare sunt nebune. Nebunia nu e imorală defel, mai ales atunci când serveşte drept utilitate publică. Scenele din final,care amintesc de masacrul lui Lăpuşneanu, nu au nimic de-a face cu moralitatea. Sentinţa dată de Aurelie( din Chaillot) e firească şi e singura posibilă având în vedere contextul şi speţa. Să mai amintim şi personaje masculine. Cum putem cataloga gestul ucenicului diavolului din piesa omonimă de G. B. Shaw care ia asupra sa sentinţa capitală a preotului şi hotărăşte, fără vreo explicaţie inteligibilă, să moară în locul lui. E cel puţin inconştienţă, cel mult o forţare a iertării divine.
*
Când discutăm despre piese din ciclul celor analitice ale lui Ibsen ori piese de-ale lui O`Neill şi Camil Petrescu trebuie să lamurim o chestiune şi anume că vom fi puşi mereu să alegem între ce e corect şi ce nu, între ce e moral şi ce nu. Problema răsare din faptul că aceste piese, în orice caz, cele mai multe dintre ele, au legatură, mai mult sau mai puţin, cu trecutul, cu fapte ascunse din viaţa personajelor. Aici e miezul acestor preocupări. De ce ar ţine cineva ascuns un lucru, un nume, o faptă, o întâmplare? Mai mult, de ce ar deconspira cineva brusc, după ani întregi de tăcere, acele secrete? E chiar dorinţa de dreptate sau e, mai degraba, interes personal? Ce-i drept, câteodată cele două porniri se întâlnesc într-un personaj şi atunci se naşte Gelu Ruscanu ori Gregers. Pe cel din urmă îl îndepărtăm din discuţie, pentru moment, pentru că intuim la acesta mai degrabă o curiozitate de stăpân, de demiurg care se joacă şi se amestecă în viaţa liniştită a supuşilor, un Jupiter din Muştele lui Sartre.
Ruscanu merită şi în altă parte, pe alte teme, pagini speciale, dar îl vom reţine şi aici pentru un scurt popas. Gelu Ruscanu are o scrisoare. Vrea să o publice atunci când cel incriminat de document ajunge, printr-o ironie a sorţii, ministru al justiţiei. Moralitatea unui asemenea act poate fi considerată îndoielnică atâta timp cât se foloseşte de o scrisoare, intima în cazul de faţă, ameninţă şi acuză, fără să aibă, măcar o clipă, o dovada solidă care să susţină confidenţele Mariei. Personajul riscă oprobiul public şi personal, dar şi să iasă din normele lumii în care se desfăşoară, pentru că refuză eliberarea unui luptător pentru cauza comună a socialismului în schimbul tentativei de publicare ce nu are nici o valoare juridica.
Se punea, aici, problema cauzei şi dreptăţii. Cum e corect: cauza în slujba dreptăţii sau invers? O dreptate absolută sau doar una care serveşte cauza? Din punctul acesta de vedere, Gelu Ruscanu a picat cum nu putea mai prost în istorie. Mişcarea socialistă lupta să supravieţuiască şi orice compromis ori favor venit din partea unor autorităţi, nu chiar generoase cu acest tip de militantism, era mană cerească. Era corect să publice scrisoarea şi să lase să moară în închisoare un "tovarăş"?...
Numai zguduit de dezvăluirea trecutului şi aproape dezgustat de pornirile sale cvasi-meschine acum, Ruscanu cedează. E trecutul cel care îţi aminteşte cine eşti, cine sunt ai tăi şi e cel purtat purtat mereu ca un lest pentru tot restul vieţii. În cazul lui Ruscanu e ca un crin infam pe un umăr neprihănit...
E morala sinuciderea lui? Să spunem ca nu, pentru că nu se poate să cauţi dreptatea absolută în moarte. Ce-i drept, moartea e singurul lucru drept pe care îl păţesc toţi oamenii, de care nu poate scăpa nimeni şi pe care toţi îl suportă încă de la naştere. E inexplicabilă, moralmente, renunţarea lui Ruscanu. Ar fi fost mai dureros, mai revoltător, mai cathartic, în cele din urmă, un trai sub povara celor aflate şi mai înalţător decât o coborâre abruptă în tenebrele dezamăgirii. Dar mai multe despre Gelu Ruscanu în altă parte.
"Din Ibsen" se spune că şi-ar fi tras seva mulţi dramaturgi. Şi Camil Petrescu s-a înfruptat din "bucatele" norvegului şi a reuşit să dea o replica lui Gregers. Cel puţin a încercat şi vom vedea mai târziu în ce măsură a şi reuşit. Nici pentru O`Neill, Ibsen nu a fost o sursă indiferentă. Joaca de-a şi cu timpul o regăsim şi la dramaturgul american. La fel şi strigoii trecutului ori prăpastia imensă între aspiraţii şi realitate. Dacă în Lungul drum al zilei către noapte "dezgropăm" scheletele împreună cu personajele şi cu rătăcirile lor în memorie, în Straniul interludiu le traim odată cu producerea lor, chiar dacă lucruri rămân ascunse în continuare.
Nu e moral să ascunzi, să înşeli, dar nu poţi fi pedepsit dacă nu ştii că acestea se pedepsesc. Cel puţin nu în lumea ficţională. Pe Nina o va pedepsi destinul pentru că tot el a împins-o spre păcat. Nora se pedepseşte singură şi iese din scenă la fel de abrupt ca personajele din Straniul interludiu. Ea fuge de viaţa pe care ea însăşi a făurit-o şi de un om pe care a crezut că îl iubeşte, dar care nu a iubit-o niciodată. Nina i-a iubit pe toţi, dar toţi au părăsit-o lăsând-o în braţele singurului om pe care nu l-a iubit ca bărbat.
Şi Gelu şi Nora taie cordonul ombilical care îi leagă de viaţa pe care ei înşişi au ajutat-o să îi pedepsească. "După faptă şi răsplată" am putea spune, dar tragismul vine din faptul că cei doi, şi nu sunt singurii, conştientizează prea puţin şi chiar deloc greşelile pe care le-au facut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu