Despre generaţia născută în anii 80 va fi un deliciu să se vorbească, când va veni vremea. Să vă povestesc, celor ce nu ne cunoaşteţi, de ce.
Cultura, am înţeles de la Mai Ştiutori, te învaţă că nu ai dreptate din prima, că lucrurile stau altfel şi mult mai complicat, că certitudinile de un orgoliu încruntat, proprii simţului comun, sunt prejudecăţi dintre cele mai obositoare.
Apetenţa pentru cultură a tânărului, însă, e adesea apanajul revoltei; revoltele sunt bune, se va spune – dau în fond stabilitate. Dar cum se revoltă omul tânăr, în contra a ce? Generaţia reformată educaţional a evoluat auzind că totul merge rău, că vinovăţia o caracteristică indiscutabilă a clasei politice şi că răul, în general, e personificat de un grup imuabil, numit, la urmă, ei. Strigătul nervos a răguşit de robusteţea sentimentului că un celălat care merită anulat e vinovat de toate. Omul tânăr discută, aşadar, cel mai adesea enervat. Iar enervarea, rămasă necultivată, e anodină şi anticulturală, pentru că nu cunoaşte nici una din formele bune ale raţionalităţii. Emancipat la şcoala comunală a nemulţumirii, tânărul se plânge că nu a învăţat nimic, iar aptitudinea monotonă de a găsi acelaşi vinovat i-a reţinut gestul de frondă în afara culturii. Astfel, tindem ca generaţie să eşuăm în sarcina revoltei care ne-ar fi revenit, pentru că nu a trebuit să cădem pe gânduri căutând vina - am avut direct vinovaţii. A avea vinovaţii e o ocurenţă a imediatului pentru care reevaluarea şi reflexivitatea sunt ceva în plus. Curajul, o virtute, adică un produs secund al unei a doua navigări, e inconfundabil cu faptul de a lua în răspăr; străin de termenul mediu, omul tânăr poate trece repede de la ruşinea, ignoranţa şi sentimentul impotenţei în faţa valorilor şi exerciţiilor obositoare ale spiritului, la strâmbătură autosuficientă şi împăcată cu sine.
Dacă ascultarea Europei Libere impunea pentru dizidentul mărunt dar inimos formarea unei opinii distincte, iar faptul de a fi ştiut că Iliescu e marele vinovat îi producea mândria de fin observator, pentru noi problema vinei dispare. În presa românească asişti la incriminarea cu inocenţă a politicienilor pentru problemele umanităţii în ipostazele lor cotidiene, precum alienarea conştiinţei moderne a individului, metaforele neinspirate ale poeţilor, ori opţiunile estetice şi etice derizorii ale unor mămici bulversate. Mijloacele de producţie şi clasa (politică) dominantă sunt incriminate, după obicei, pentru probleme metafizice dintre cele mai aporetice. Deci, s-ar putea ca nu dezmoştenirea educativă să fie împidicarea care ne strică rolul de generaţie, ci apatia raţiunii, anemia aprecierii, somnul în dogma nervozităţii.
Andrei Pleşu, într-un articol din Dilema Veche, se arăta nedumerit de pasiunea omului tânăr pentru un oarecare cântăreţ; dar să ne amintim ce eforturi trebuie să facă acest om tânăr pentru a uita dispreţul pentru muzică (clasică), „desen” şi religie bine cultivat în şcolile noastre. Nu voi vorbi mult aici despre şcoală (discuţia e lungă, dar monocromă); voi spune atât: toate reformele învăţământului românesc au fost cu totul străine de orice intenţie culturală. Beneficiem, deci, de un neinteresant paradis de circumstanţe atenuante (altfel, nici cei din generaţiile recente ale culturii noastre nu şi-au exacerbat prea dialogal conştiiţa filosofică a realităţii şi, slavă Sfintei Rusii, au şi ei circumstanţele lor atenuante).
Bineştiuta criză a economiei conştiinţei moderne, suprimarea reflexivităţii, la care asistăm la noi (şi aiurea) e responsabilă de faptul că generaţia noastră gândeşte, uneori, în paradigma obtuză a C.V- ului. Ideile de brand apusean (chiar bizantin), la mare preţuire pentru lucrativitatea lor, ar deveni de fapt mult mai profitabile odată ce vor avea de partea lor concursul plenar al raţiunii, al conştiinţei. Nu pot totuşi să nu remarc ipostaza hilară în care te pune vremea: să scoţi sinceritatea, sacrificiul la mezat, să te gândeşti că exerciţiul adevărului are rezultate auxiliare dintre cele dorite…
Generaţia noastră trebuie să-şi găsească un mijloc comunitar de a se recupera şi acesta ar putea fi câştigarea la nivelul spiritului a unor migrene adevărate, sâcâitoare, de care să merite să scapi. De fapt, tocmai lipsa dilemelor dă şansa loviturii de torpilă a lui Socrate, şi, mai departe, a veridicităţii. Un dialog cultural interesat public, nu doar intim, de chestiunea urgentă a adevărului ar putea fi gestul decisiv în trezirea conştiinţei unei întregi generaţii.
Pe scurt spus: generaţia noastră crede în prima vedere, în lume aşa cum pare, fără o conştiinţă a văzului, fără nevoia de a revedea, şi fără îndoieli. Poftim, suntem o generaţie care experimentează contactul cel mai direct cu realitatea, până acolo încât ignorăm realitatea însăşi. Percepem trecătorii, România şi cerul întreg, în afara privirii, prin excelenţă culturală. Poate cutremurul pe care interesul pentru adevăr îl provoacă bineînţelesului mă va face pe mine, omul tânăr, să înţeleg că fie şi locuitul în Vitan dă, totuşi, o poziţie în umanitate. Cum să învăţ să fac caz (filosofic) de toate nimicurile? O şansă e să mă aşez sub vorba aceea… cred Doamne, ajută necredinţei mele, bună descriere a ironicului meu destin de tânăr şi de om.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu