Stranietatea muzicii, în faţa încerării de a o înţelege, e nemăsurată, tocmai de aceea ea a intrat în cultură aproape exclusiv în universul ambiguu al sentimentalului. Neînţeles, infix şi de aceea capabil să cuprindă orice, domeniul sentimentalului, al „trăirii” este o cutie a Pandorei în care au fost înghesuite marile neînţelesuri, cutie pe care filosofia secolului XX prin două încercări opuse a încercat fie să o deschidă, în temeiul epochè-ului fenomenologic, fie să o sigileze irevocabil, prin schematismul pozitivismului logic. Pornind, deci, de la muzicalitate ca de la un model al neînţelegerii, ca fenomen pozitiv, se poate arăta că aceasta poate da un model al aporeticului, util în clarificarea statutului pe care îl are discursul metafizic clasic. Din experienţa directă, comună a muzicii se naşte o paradigmă a aporiei care să poată fi transportată cu utilitate în filosofie şi în cultură, în general.
Muzica cere, ca orice obiect, un instrumentar explicativ al relaţiilor ei, care e, de fapt, un know-how reiterabil în actele de creaţie. Însă acest demers de cunoaştere pozitivă se bazează pe posibilitatea funciară a muzicalităţii, pe care, însă, o ignoră programatic, dar justificat. Muzicalitatea, însă, rămâne suspendată: concretă, dar inexplicabilă, ea angajează imposibilitatea traductibilităţii în limbajul natural iar prin aceasta poate oferi un model epistemic general; imposibilitatea principială a explicativului e apropiată de crampa mentală pe care o producea lui Wittgenstein sensul.
Teoria muzicală, nu analizează momentului „estetic” (a şti ce este un legato ori un stacato şi chiar a şti care este funcţia lor muzicală nu conduce la o definiţie de esenţă a muzicii, ci, cel mult, la definiţii operaţionale ori de relaţii), decât ca funcţie a anumitor structuri frazeologice concrete, astfel încât muzicalitatea, care, ca formă ultimă şi ireductibilă, deci dincolo de specificitatea sa de conţinut, revine ca problemă, în mod fatal, metafizicii. Ar părea atunci că muzicalitatea se află în aceeaşi situaţie în care se află toate obiectele ireductibile ale metafizicii. Criza muzicalităţii e, atunci, un fapt.
Dar să vorbeşti despre o criză a muzicalităţii ca atare datorită absenţei unui răspuns la întrebarea „ce este muzica” poate nemulţumi anumiţi domni mai… sufletişti, aceştia aflându- se în dezacord cu primatul epistemologiei, fiind chiar contrari ideii că muzica ar putea fi motivată de temeiuri epistemice. Muzica, ar putea spune aceşti oameni de inimă, izvorăşte ca o necesitate a spiritului omenesc şi e făcută în baza altor necesităţi. Ei bine, nu datorită ilizibilităţii conceptului muzicii putem spune că ea poate fi caracterizată ca o stare de criză, ci pentru că muzica însumează, în fenomenalitatea ei concretă, în consumarea estetismului ei, un moment de criză. De fapt, momentul estetic muzical este tocmai translaţia dinspre muzică înspre conflictul intelectiv al imposibilităţii explicitării: absenţa unui astfel de conflict în cazul unui fragment muzical, echivalează cu absentarea de la momentul estetic.
S-ar putea obiecta spunându-se că privilegiem arbitrar muzica, că toate artele crează aceeaşi stare de criză; literatura, însă, pentru că instrumentează cuvinte, iar artele plastice imagini, asigură un nivel semantic destul de pronunţat, astfel încât explicabilul este posibil până la un punct. De aceea momentul estetic în cazul literaturii ori muzicii este adesea mediat de reflecţia discursivă.
Ascultând muzică urmăreşti atent (chiar îţi poţi pierde atenţia şi atunci se cere să reiei, ca şi cum ai citi) şi, în cazul unei audiţii fericite, poţi spune că „înţelegi”. Se întâmplă uneori ca în timp ce înţelegi să poţi prevedea ceea ce muzica tocmai are să spună: prevezi şi eşti de acord, ori eşti uimit peste măsură sau plăcut surprins. Se întâmplă să-ţi fi plăcut nespus o bucată muzicală, să-ţi aminteşti încântarea pe care ai resimţit-o, dar să nu-ţi aminteşti nici un fragment din melodie: îţi vine în minte altceva! Apoi, neîncrezător în apariţia viitorului moment estetic, reasculţi; surpinzător, îţi aminteşti deodată şi redevii de acord cu vechea încântare: da, desigur! Ei bine, muzicalitatea pare că ar uza categoriile obişnuite ale înţelegerii, datorită familiarităţii ei cu impresiile tipice ale înţelegerii; totuşi e cu neputinţă să vorbeşti despre înţelegerea unui fenomen, la limită, indescriptibil.
De aceea, muzicalitatea însumează, în toata aparenta ei claritate, imposibilitatea explicaţiei. La această situaţia specifică nu ajungem inductiv, epistemic, pe baza nenumăratelor experienţe de clarificare eşuate, ci, în urma unei vizări comprehensive directe a experienţei muzicalităţii; gândirea poate apoi să sintetizeze un înţeles pe care îl poate utiliza în descrierile sale: conflictul eşuat al încercării de a înţelege.
Această imposibilitate specifică a explicitării e ameliorată ori chiar ratată în uzanţa zilnică atunci când, despre muzicalitate, se vorbeşte prin intermediul ostensivităţii, această bună, dar nemulţumitoare cenuşăreasă epistemică. Putem, deci, folosi cuvântul „muzică” doar ostensiv, indicând mental spre experienţa absentă, dar presupusă a muzicii, fără a beneficia de întregul act al orientării directe spre muzicalitate, în complexitatea concreteţii sale. O altă formă de a „fenta” complexitatea obiectelor este folosirea limbajului concentrându-ne exclusiv la sintaxă, cu un minim aport al semanticii, care, oricum, are grijă de ea însăşi, vorba lui John Haugeland. Modurile acestea ale utilizării cotidiene ale limbajului, abia schiţate aici, sunt parte a tendinţei regretabile de a minimaliza la maximum conţinutul semantic, opus utilizării limbajului în condiţiile unei vizări atente a realităţii.
Iată, aşadar, ceea ce era interesant de văzut: există posibilitatea de a întâlni fenomene la care referim, din poziţia necesităţilor fireşti a acaparării lor comprehensive în limbaj, cu ideea imposibilităţii explicitării, o imposibilitate specifică şi, astfel, concretă.
Muzicalitatea ajunge un concept de competenţa filosofiei (prime), datorită conţinutului său. A indica modurile specifice ale imposibilităţii explicitării ar putea fi o descripţie (destul de bine) definită cu care, însă, gândirea rămâne în conflict datorită unor rigori teziste ale sale. Muzicalitatea dă, destul de direct, un model care, odată elaborat, ar putea fi analizat pentru a da seamă de intrarea în imposibilitatea de a explica. Aporia a fost nedreptăţită puternic de modernitatea aflată în căutarea temeiurilor. Dar atestarea imposibilităţii ordonate a explicitării care trece regula kantian a sensibilităţii, ar putea încuraja regândirea limitelor între care meditează soiosul filosof contemporan.
***
A obţine imposibilitatea explicitării, drept conţinut semantic, e un eşec, dar ce altceva ar putea reveni filosofiei decât eşecurile perspectivelor naturale? Cultura şi filosofia se ivesc abia la antipodul naturalei, perfectei animalităţi, care nu ştie de sine. Perfecţiunea, conpletitudinea, aceste visuri postadamice nu se nasc decât în urma vexantei imposibilităţi a obişnuitului. Acuzam mai sus tezismul gândirii, fixarea unor pretenţii de coerenţă care într-un fel echivalează cu autocontradicţia, în măsura în care interpretarea, regula sunt deja demersurile chirurgicale specifice ale imposibilităţii; necesitatea echivalării structurilor cu datul natural e o temă hamletiană.
E revoltătoare ideea aceasta a înţelege pe baza neînţelegerii, dar e, de fapt, firesc şi tautologic: a reevalua un obiect dat, ori mai bine zis a reevalua datul primei instanţe în vederea cunoaşterii adevărului, înseamnă a opune două perspective. Visul echivalării, al Unului nu poate să ducă, în cele din urmă, decât la recuperarea pozitivă a neînţelesului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu