Piesa e departe de altele ca Patima de sub ulmi sau Lungul drum al zilei către noapte, dar nici că se putea mai aproape de "povestirea" tragediei din Din jale se întrupează Electra. Straniul interludiu e pasul hotărât şi definitoriu al "poeziei dramatice"(cum îi place si lui Comarnescu să numească piesa de teatru) către tragedia o`neilliană, către reaşezarea acestui gen cu origini în însăşi originea teatrului pe noi fundaţii. Zbuciumul, dorinţa, eşecul, patima, avântul şi căderea în păcat rămân aceleaşi măsuri ale tragediei şi elemente de identificare ale acesteia. Intenţiile rămân aceleaşi- "să plângem pe unul şi pe celălalt", cum rezumă acelaşi Petru Comarnescu filosofia existenţei acestui gen.
O`Neill reuşeşte să pună în scenă omul(impărtit, tulburat) . Da- omul cu toate ale lui, cu păcate şi împliniri, cu vârste şi cu vise, cu familie şi Dumnezeu( Tatăl şi mama).
E această piesă una adevărată, una perfectă? Nimeni nu poate spune despre un lucru că e perfect, numai că dramaturgul american realizeaza o compoziţie care ne apropie măcar de bănuiala de perfecţiune. Nu construcţia piesei şi a personajelor se înscrie in determinarea perfecţiunii, nu decorurile şi nici măcar replicile personajelor, ci modul de abordare a unei teme fundamentale- omul( am putea adăuga: în ipostazele esentiale şi necesare, chiar, ale existentei sale). Nu putem spune că viziunea lui e cea corecta, cum nu putem spune că toţi oamenii sunt la fel. E suficient, însă, un singur context veritabil cu un singur motiv neprefăcut care să determine un singur individ la un moment dat pentru a găsi premisele unui enunţ universal, cu greutate colosală. La urma urmei, dacă ceva se întâmplă o dată are şanse să se mai întâmple şi altă dată...
Pulsiunile interne ce îşi au lăcaşul în subsolurile minţii noastre nu sunt minciuni inventate de un Freud care se plictisea şi, mai mult, nu sunt accidente. Nu sunt boală şi nu sunt tratament. E ca şi cum ai avea două mâini sau ai respira. Ce e anormal aici? Ce e anormal în a iubi, în a-ţi dori fericirea, în a o găsi? Şi atunci întrebăm: e ceva în neregulă cu Nina Leeds? E ceva în neregulă cu Ned Darell? Ar fi cazul să dezbrăcăm haina grea a fariseismului şi a groazei de viaţă adevărată de lângă vârful nasurilor noastre şi să intrăm în luptă "cu mâinile curate" şi conştiintele golite de prejudecăti şi să înţelegem ce e cu aceşti oameni nenorociţi din tragedia lui O`Neill. Piesa Straniul interludiu prezintă vieţile zbuciumate ale unor oameni care nu se aşteptau la cele ce urmau să vină. Sunt oameni care trăiesc prezentul şi lasă grijile şi minciuna pentru mai încolo. Virginitate, pseudo-nebunie, adulter, moarte şi esec sunt coordonatele unei piese pe care vom încerca să o rezumăm cât mai repede în cele ce urmează.
Nina Leeds e personajul în jurul căruia evenimentele capătă sens. E personajul care se defineşte pe sine, în întregime, numai în raport cu bărbaţii din viaţa ei . Îi este refuzat Gordon Shaw de către tatăl ei. Gordon moare în război, iar tânăra rămâne singură, pradă lamentărilor şi regretului de a nu fi "obţinut" un mic Gordon de pe urma "originalului". Dorind să evadeze din casa mohorâtă a părintelui şi, dorind să ajute pe cei suferinzi, să îi iubească, astfel, în contul iubirii (neîmplinite) pentru Gordon, Nină pleacă să îngrijească de răniţii de război, încercând, parcă, o vindecare simbolică a propriilor răni. Cu aceştia, Nina îşi prostituează trupul şi sufletul având mereu în faţa ochilor imaginea celui drag dispărut. Revenind acasă, obosită de atâtea "sacrificii", Nina se mărită cu Sam Evans pentru că avea nevoie de cineva pe care să îl iubească, de un copil şi de fericirea adusă de acesta. Copilul îl capătă, însă renunţă la el de frica unei maladii psihice ereditare ce ar fi adus multă tristeţe familiei Evans. Copilul e încă necesar "uitării"(de fapt, realizării, în gând, a unui mic Gordon şi urmaş măcar cu numele a celui adevărat) şi cine era cel mai indicat decât Ned Darell, doctor la spitalul unde "lucrase" Nina. Copilul mult dorit se naşte într-o familie cu o amantă, o sotie şi un vis frumos, cu un amant, un soţ şi cu "bătrânul Charlie". Un copil cu o mamă şi trei taţi. De fapt, cu trei unchi, pentru că nimeni nu e în realitate ceea ce e pe ascuns. Copilul creşte şi se căsătoreşte la scurt timp de la moartea tatălui "cu acte", Sam Evans. Piesa se termină ca şi cum nu ar fi început - cu Nina Leeds în braţele lui Charlie Marsden. Dar faptele sunt prea seci. Nu înseamnă nimic fără durerea clipelor reale, fără autojudecata fiecăruia dinaintea fiecărui cuvânt rostit.
E o tragedie cu nuanţe această piesă. Nu e una pură, căci personajele nu se luptă cu forţe demiurgice, nu sunt preocupaţi de detonarea destinelor, ci de implinirea lor, fără să ştie şi fără să vrea decât fericirea lor şi a celor dragi. E, totodată, piesă a castităţii şi desfrâului. Nici măcar cu mintea nu reuşesc personajele să fie cuviincioase, căci mereu urăsc, râvnesc, pătimesc, ucid în gândurile şi inimile lor. Eugene O`Neill e maestrul păpuşar ce lucrează cu material translucid pentru spectatori/ cititori şi amorf, cât mai amorf, pentru jocul dintre personaje. Ni se oferă "goale" aceste personaje, numai să le luăm aşa cum sunt, nu cu dorinţa de a judeca, ci de a ierta şi compătimi.
Tragedie nu înseamnă numai să plângem şi pe unul şi pe celălalt, şi pe Marsden şi pe Sam, şi pe Nina şi pe Ned, ci să plângem în şi pentru noi înşine. Atât de cutremurătoare sunt întâmplările, încât cu fiecare dintre ele, sufletele celor care le află ar trebui să se zguduie şi să se aplece sub povara lor.
Piesa e măsură a contrapunctului( nu neapărat huxleyan ori gidian) care defineşte zbuciumul continuu şi obositor între gândurile şi vorbele personajelor, între ceea ce considerăm normal şi ceea ce se întâmplă sub eticheta anormalului, între vise şi realizări palpabile, între iubire şi ură. Aceste ultime două elemente sunt cele care definesc un om- puterea de a iubi o înfrânează pe aceea malefică a violenţei , dar şi uzufructul răului pus în slujba obţinerii fericirii. E un paradox acesta- a ajunge la dragoste, la fericire făcând rău, distrugând oameni şi relatii, provocând nefericirea altora sau apărând binele cu răul. Nu degeaba se zice că drumul spre iad e pavat cu intenţii bune...
Nina Leeds e un paradox din acesta ontologic. Nu sunt de condamnat adulterul ori chiar prostituarea dacă ne gândim că sunt făcute cu un scop- fericirea : a ei, a soţului, a copilului... sau poate că sunt...
Nici Ned Darell nu e de condamnat pentru micile "experimente" efectuate pe oameni, acţiuni pe care el crede că le face excluzându-se savant şi implicându-se nevinovat... sau poate că e...
În fapt, toţi sunt piese într-un mozaic excelent modelat de destin- o aventură ce se parcurge cu fiecare piesă căzândă de domino, până la ultima. E adevărat- nu există vreun punct culminant în piesă, vreun deznodământ. Nina rămâne cu Charlie Marsden. Dar ce e nou în asta? De-a lungul întregii piese Nina rămâne cu câte cineva. E cu ceva mai special Charlie cu suspectele lui afecte faţă de mama şi sora sa? Nu. E doar unul dintre cei din casă căruia i-a venit , în sfârşit, rândul. Nu aflăm nimic nou prin final. Nu se întâmplă nimic mai cutremurător decât în întreaga piesă. Ba chiar lucrurile se liniştesc, se aşează, devin anoste. Atâta nelinişte pentru ca Nina să sfârşească acolo de unde trebuiau să înceapă? Da! Atât zbucium pentru un interludiu. Atât zgomot nu pentru nimic, ci pentru a marca o "trecere", pentru cunoaştere, pentru experienţă şi pentru suferinţă. Pentru iubire şi ură, egoism şi altruism deopotrivă. Lipsă de respect şi veneraţie. Obsesii şi inedit. Oameni între cele două mari războaie mondiale şi piesa lui Eugene O`Neill
Personajele din această piesă sunt foarte complexe. Unii critici(americani) precum Brenda Murphy au dus discuţiile asupra acestora până în punctul în care au asociat destinele lor cu cele ale Americii, aflată ea însăşi între "două apusuri", prinsă între războaiele ce nu erau ale ei. E o piesă grea, personajele sunt dificile şi vom încerca să le smulgem măştile mincinoase , redându-le adevăratele feţe.
Personajul care atrage ca un vârtej pe celelalte şi, odată cu ele, întâmplările e Nina Leeds, o femeie ca şi în Lungul drum al zilei către noapte, Patima de sub ulmi sau, mai bine, în Din jale se întrupează Electra. De ce alege O`Neill femeile pe post de declanşator şi catalizator deopotrivă? Poate pentru că vede în ele puterea de a manevra cu uşurintă şi într-un mod aparte sentimentele şi gândurile lor, dar şi ale celorlalţi ori poate faptul că ele se raportează în mod absolut la ideile şi dorinţele lor, la ele înseşi. Femeile capătă la O`Neill toate însuşirile pe care le nega Ibrăileanu odinioară...
Nina vrea să fie fericită şi îl vrea şi pe Gordon fericit, chiar dacă în lipsă. Astfel, ea cere şi obţine copilul. Pentru a nu pierde fericirea, îl omoară. Pentru a fi fericită mai face unul cu "subiectul" Ned Darell. Pentru a-şi păstra fericirea, minte timp de douăzeci şi cinci de ani pe cei din jurul său păstrând mai mult decât tensionate relatiile atât cu Ned, cât şi cu fiul ei- micul Gordon. Nu se va da în lături de la nimic pentru a-şi apăra propria persoană şi propria comoditate. Nu ţine secretele ascunse timp de douăzeci şi cinci de ani pentru a nu face rău fiului ori sotului, ci pentru a nu-şi deranja sieşi ordinea plăcută, acceptabilă, chiar dacă vinovată, a lucrurilor. Iată o mare deosebire între ea şi Nora. Nu avortează cu gândul la nebunia lui Sammy, ci la cea a viitorului copil. Nu putea închina memoriei lui Gordon, atlet, om de spirit şi înaltă moralitate, un copil nebun.
Nina e femeia fidelă unui singur bărbat. Mai bine şi mai corect e femeia imaginii unui singur bărbat- Gordon Shaw. E, totodată, femeia tuturor bărbaţilor de pe scenă, într-o măsură mai mare sau mai mică. E stranie situarea Ninei într-o piesă ce îşi localizează acţiunea în America interbelică, căci era o vreme când femeile nu erau chiar atât de libere şi independente pe cât ar fi vrut, chiar dacă odată cu economia s-au transformat şi unele opinii referitoare la egalitatea între sexe. Avem de-a face cu o femeie nu monstruoasă, cum spun unii critici ca Otto Koischwitz, Ludwig Lewisohn ori biograful lui O`Neill- Barett H. Clark , ci cu una disperată în atingerea unui ideal, după un om pe care îl transformă în mit şi căruia îi slujeşte cu sfintenie. Se dă răniţilor din spital cu gândul că se dă mereu lui Gordon. Copii face cu gândul la Gordon şi îi dăruieşte acestuia prin nume. Şi, parcă repetând eşecul ei cu Gordon, refuză relaţia fiului ei cu Madeleine. Nina Leeds e o femeie singură de Gordon, singură de oameni, singură de sine. Reacţionează numai din instinct şi reacţionează prost şi amoral. Nu e imorală, căci ignoră lumea din jurul ei, nu are conştiinţa încălcării legilor lumeşti ori a celor morale, ci doar conştiinţa răzbunării relaţiei ratate cu Gordon prin atingerea fericirii.
Acţionând pe lângă norme ori oameni, Nina se desprinde cu sufletul din încătuşarea lumii; ea trăieşte cu propriile gânduri ce rareori răbufnesc şi doar atunci când are nevoie de alţii ca să le pună in aplicare( îi mărturiseşte lui Ned nebunia familiei Evans şi îi cere "să o ajute cu un copil") .
E usor şi e dificil de urmărit aceste personaje mereu duale şi mereu frânte între gândire şi spunere, între durerea lor lăuntrică şi seninătatea minciunilor. Ar fi normal să credem adevărate personajele din dialogul cu ele înseşi când se mărturisesc, se ceartă, se sfătuiesc şi se judecă, în detrimentul personajelor care se comunică celorlalţi. Credem că e mai uşor să le urmărim cumva behaviorist pentru a fi siguri că nu ne înşelăm. Suntem, totuşi, pe o scenă de teatru. Nu ne este mereu dat să pătrundem în mintea unui personaj atât de uşor cum o facem cu toate cele opt prezenţe scenice. E un truc aici sau ar putea fi. S-ar putea să pierdem din vedere faptul că aceste personaje se mint şi pe ele înseşi. Nu sunt mereu sincere faţă de ele înseşi darămite faţă de colegii de scenă ori faţă de auditoriu. Sunt folositoare aceste instrospecţii vizibile, dar numai în măsura în care pot fi confruntate cu faptele. Restul e amăgire... amăgirea lor pentru ele înseşi, nu şi pentru noi.
E ceva inedit ca o piesă să îşi prezinte personajele prin ceea ce gândesc şi abia mai apoi prin ceea ce spun şi ce fac. Fiecare personaj gândeşte mai întâi pentru sine şi mai apoi pentru ceilalţi, zicând exact opusul celor gândite "în secret". Sunt "bolnăvicioase" aceste personaje, iar dualitatea lor ne duce cu gândul la tuberculosul print Maxenţiu. Tocmai de aceea spuneam că aceste dovezi de sinceritate nu ar trebui considerate mereu mostre de veridicitate. Nina Leeds, de exemplu, cu gândul la sărmanul viitor nebun Sam, dar şi la micul Gordon, viitor nebun şi el, alege să îi cruţe pe amândoi sacrificându-şi, totodată, şi trupul şi sufletul printr-o crimă şi un adulter.
În spatele acestei temeri de maladii patologice e dezgustul pentru imperfectiune, pentru oameni fără pedigree cum e Sam Evans. Perfectul atlet, conştiinciosul student şi bravul soldat nu putea fi înlocuit de o alienare psihica şi o retardare emotională. Nu, ea nu are nevoie de întruchiparea lui Gordon într-un copil "defect". Avortul îi apare ca unică solutie( la sfatul lui Amos Evans). Copilul sănătos al unui doctor, chipeş şi sănătos, de această dată, e singura variantă sigură şi comodă către Gordonul ei perfect. Trăind cu Gordon mereu aproape de inima ei, Nina transformă bărbaţii care roiesc în jurul ei în părţi din acea iubire perfectă. Sunt nu trei bărbaţi în casă, ci cinci spre sfârşitul piesei, cu micul Gordon care devine vâslaşul şi bărbatul desăvârşit ca cel al cărui nume îl poartă şi cu prezenţa mortului Gordon care preface mereu sentimentele Ninei, pentru ca în scena de sfârşit ea să nu rămană cu niciunul- Charlie ia locul tatălui dispărut strângând în braţe o Nina devenită fetiţa de la începutul piesei, înfricoşată de lumea din jurul său.
E o piesă stranie nu numai prin alienarea emoţională a Ninei, ci şi prin complicitatea bărbaţilor din jurul ei. Primul- tatăl ei- Henry Leeds a încercat să o ţină departe de Gordon. Poate că nu era pregătit să o lase din mână, să o lase să îşi ia zborul, iar el să primească în schimb singurătatea ultimilor ani de viată ori poate că se gândea la Charlie ca la un posibil ginere. Această primă interdictie a vietii impusă Ninei va avea un impact întarziat, dar nu mai putin imens prin această amânare. Neîmplinirea relaţiei cu Gordon o transformă pe Nina în nimic altceva decât într-o prostituată generoasă, căci nu se dă pe bani, ci pe închipuiri şi o face să ceară de la viaţă copii ce nu sunt ai lui Gordon şi să îi omoare atunci când interesele şi instinctele de apărare i-o cer. Toate sunt trecute sub minciună. Se minte chiar pe sine căutând motivaţia dragostei acolo unde nu e decât labilitate psihică, deznădejde şi chiar disperare, cerând mereu iertare unui om ce nu există şi mereu cu frică unui Dumnezeu-mamă şi a unui Dumnezeu- tatăl, din nou după interes...
Credem, totuşi, că invocarea lui Dumnezeu într-un context în care implicăm personajele în lupta cu destinele lor nu e chiar potrivită. Nu există, altfel, destin, ci doar credinţe şi precepte morale. Nici o secundă nu s-a gândit vreunul dintre personaje la Dumnezeu, ci, cel mult, la o anume instanţă superioară cu putere de zeitate neiertătoare şi neînduioşătoare.
La drept vorbind, nu s-au gândit niciodată decât la propriile lor vieţi. Întreagă piesă stă sub semnul tragediei egoismului fiecăruia dintre personaje. Profesorul Leeds nu acceptă căsătoria Ninei cu Gordon pentru a nu rămâne singur şi din vanitatea unei puteri depline asupra fiicei sale. Nina e bântuită de fantoma lui Gordon şi de şansa pe care a pierdut-o de a avea un urmaş de la acesta, unul care să îi poarte calităţile şi să absoarbă o dragoste rămasă neconsumată. Ned Darell nu se dă în lături de la monstruosul plan de substituire a masculului reproducător şi se implică într-un experiment pe care, tot din vanitate, îl va considera al său, pierzând din vedere faptul că el însuşi e un cobai şi va avea de suferit. Cum e cu Sam Evans? La fel. Ştie că nu e frumos, atletic, inteligent ca prietenul şi colegul său Gordon Shaw, dar râvneşte la frumuseţea şi presupusa puritate a Ninei. Va face din copilul născut întrupare a calităţilor lui Gordon, asumându-şi rolul unui Pygmalion a cărui Galatee se va întoarce nu împotriva creatorului, ci împotriva sotiei acestuia. Nici Gordonul născut de Nina ori logodnica lui nu par a fi interesati de ceilalţi. Lumea lor se mărgineşte pentru moment la dragostea lor şi la binele fiecăruia, considerat individual.
Poate că singurele personaje ‘ne-egoiste’ din piesă sunt Gordon Shaw şi Amos Evans. Gordon era un exemplu de moralitate. Numai că de aici putem specula în două direcţii dintre care doar una e cea corectă. Putea să îşi mentină ţinuta morală pentru a păstra distanţa faţă de ceilalţi, într-o atitudine pedantă, superioară, vanitoasă, în final, deci pentru a-şi crea sieşi o imagine tutelară peste ceilalţi, ceea ce l-ar cam transforma într-un egoist şi vanitos ori poate că motivele erau altele- bunul simţ şi respectul pentru ceilalţi, răsplătind aprecierea lor sinceră şi încrederea ori chiar dragostea lor. Gordon încerca şi reuşea să fie cel mai bun om pe care îl întâlniseră. Amos Evans, în schimb, e cea asupra căreia nu putem arunca îndoiala pentru comportamentul ei. Ea doreşte binele fiului său şi al Ninei. Oricât de crudă ar putea părea soluţia oferită Ninei pentru a atinge fericirea pe care şi-a dorit-o mereu, ea porneşte, totuşi, dintr-un suflet care ştie ce e durerea şi frica şi dintr-o pornire pozitivă ce urmăreşte binele celorlalţi. A face compromisuri e totdeauna o soluţie la îndemână sau ar trebui să fie. Nina o ascultă şi, astfel, dintr-o dovadă de grijă şi dorinţă de bine, un alt "demon" se dezvoltă odată cu ea, cu micul Gordon şi cu trecerea timpului...
Putem considera, fără reţinere, egoismul personajelor drept una din cauzele tragediei ce are loc sub ochii noştri şi ai personajelor înseşi. Slăbiciunile, frica, patima, ignoranţa, deruta şi confuzia se adaugă fiecare cu rolul, puterea şi consecinţele lor.
Nina Leeds e o tânără, o femeie, o mamă care trăieşte sub tirania sentimentelor pe care le încearcă şi care o încearcă. E mereu hotărată într-o privinţă- să câştige ce a pierdut prin moartea lui Gordon, să fie fericită, să aibă un copil( mijloacele nu sunt importante aici). Fără îndoială, nu e în intenţia ei să deranjeze "ordinea lucrurilor", să îşi transforme sufletul într-un burete cu toţi porii expuşi intemperiilor vieţii, să supere pe altii ori să le facă viată un coşmar, transformându-se pe sine într-un fruct- de neatins, pentru unii, prea banal pentru alţii şi pentru toti unul indispensabil. E nelipsită Nina Leeds din mintea celorlalte personaje. Ea e măsura tuturor sentimentelor şi personajelor. Toţi se raportează la ea. Toţi o folosesc drept punct de reper şi etalon al dorinţelor lor. Nu e un secret că toţi bărbaţii din piesă o râvnesc( şi nu e secret nu pentru că toate personajele îşi cunosc unul altuia dorinţele ascunse, ci pentru că prin tehnica aceasta-insolită nu pentru folosire, ci prin importanta şi durata folosirii ei- a aparteu-ului totul e cunoscut ). E această modalitate de expunere a personajului un joc schizoid, dureros, de despărţire a unui eu bolnav. Două realităţi divergente de eşafodajul semantic al personajelor, la materialitatea vorbelor care le învăluie.
De la tatăl care o doreşte aproape de el întocmai precum un părinte care îşi iubeşte copiii şi urăşte singurătatea şi pe cel care vrea să i-i "fure", până la "bătrânul" Charlie, care nu va cunoaşte niciodată "dedesubturile" misterioasei Nina Leeds, chiar dacă le bănuieşte. Chiar Gordon Evans, fiul ei, o vrea pentru el, căci altfel nu se explică continua aversiune faţă de tatăl său biologic. Ura lui e mai veche decât momentul în care îi surprinde pe Nina şi pe Ned sărutându-se : reminiscenţe freudiene... Cu un rival în persoana tatălui( care, în schimb, îi cumpără afectiunea) micul Gordon se putea descurca. Cu al doilea, însă, cu cel care periodic îi capta mamei atenţia în moduri pe care nu le înţelegea şi pe care nu putea, în consecinţă, să le aprobe, nu putea fi de acord. Singura reacţie la îndemână vârstei fragede şi neputincioase rămânea ura şi distrugerea sistematică a cadourilor primite de la "unchiul Ned". Toate frustrările copilăriei se vor transforma, în final, într-o pereche de palme şi remuşcarea lor.
Nina Leeds e, fără îndoială, un personaj greu în piesă, dar şi în literatură universală de gen. Ea e barometrul tuturor personajelor din Straniul interludiu. Ea e cea care manevrează inconştient destine, le distruge(ca pe cel al lui Ned) şi le aprinde( ca pe cel al lui Sam). Şi de aici provine tragedia acestei "mari familii". Tocmai această "neimplicare" în vieţile altora, această inconştientă voluptate de dumnezeu pământean face din Nina Leeds un personaj memorabil. Ea intră încălţată în vieţile altora sub pretextul "acţiunilor caritabile" dându-se răniţilor, vindecând rana virginităţii lăsată de Gordon Shaw, al fericirii personale, deturnând-o pe cea a lui Sam Evans, al copilului, deturnând aici pe Ned şi al liniştii familiale, împiedicând mereu aflarea unor adevăruri esenţiale şi necesare unei bune desfăşurări a vieţii de familie. Nu am fi avut, altfel, o piesă.
Dacă ne-am trezi printre cei care alcătuiesc anturajul Ninei şi ne-am autointitula "noi, personajele", am avea o perspectivă mai redusă asupra lucrurilor şi una cu atât mai neadevărată. De la nivelul scenei şi al implicării efective şi afective în contextul piesei nu putem găsi defecte majore în acest personaj. Am ajunge chiar să ii dăm dreptate, căci n-am şti, asemeni lui Sam Evans, nimic din ce ar trebui să stim. Am fi captivaţi şi capturati în mrejele farmecului ei şi toate strădăniile noastre de imparţialitate s-ar risipi precum "moralitatea" Ninei. Reprezentantele sexului frumos ne-ar putea acuza de simplul fapt că aparţinem acelei clase de indivizi avizi după frumuseţe şi monumente de patimi şi râvnă după plăcere. S-ar părea că nici Madeleine, logodnica lui Gordon Evans, ca şi mândră reprezentantă a taberei adverse, nu ar avea prea multe cuvinte de laudă la adresa viitoarei soacre.
Nina Leeds e şi urâtă de personaje. Nu facem împărţirea între femei şi bărbaţi , deşi chiar şi aceasta ar servi ideii enunţate, ci facem o delimitare între cele rostite şi cele gândite.
E o dualitate morală în piesă care apasă, care face personajele să fie fiinţe considerate numai după voracitatea lor. Să nu înţelegem greşit cum că toate personajele sunt aşa, că sfaşie totul în calea lor pentru propriile interese. Sunt cele ca Nina şi cele cărora le-ar surâde să fie aşa. Unele chiar şi reuşesc. Sammy Evans reuşeşte şi cu banii "câştigaţi" în urma morţii mamei lui Charlie să îşi clădească viitorul. Nina şi Sam sunt două personaje opuse în realizări, dar identice în intenţii. Fiecare vrea să realizeze ceva, iar mijloacele prin care acel ceva se realizează nu contează pe scara moralităţii. Sam vrea să ajungă cineva. Banii dintr-o moarte, specularea unor relaţii de prietenie, avântul dat de copilul( altuia) său îl duc acolo unde îşi doreste- aproape de vârful ierarhiei. Nina nu vrea să ajungă cineva, ci vrea să ajungă ceva- vrea să ajungă fericită. Mijloacele- iarăşi neimportante. Viitorul aparţinea şi pe atunci celor îndrăzneţi şi netemători.
Cu fiecare scop şi mijloc de realizare a acestuia, cu cei doi se produc schimbări majore. Fericirea Ninei o transformă într-o bombă( cu ceas) a durerii, într-o persoană incapabilă să îşi trăiască fericirea odată atinsă şi o ajută să eşueze lamentabil şi greoi in braţele lui Charlie. Pentru Sam, banii şi urcarea treptelor în societate nu-i aduc şi o evoluţie umană. Banii şi opera de realizare a noului Gordon( obsesie împrumutată de la Nina şi adaptată) sunt singurele împliniri. E interesantă legătura dintre productivitatea muncii lui Sam şi naşterea copilului. E aproape de concediere în lunile de refacere după avort ale Ninei, dar reuşeşte să îşi revină uimitor de repede şi să avanseze după vestea că va avea un copil, dar şi după infuzia de capital prin Charlie si Ned. Oamenii sunt importanţi pentru Nina şi Sam doar în măsura în care pot obţine ceva de pe urma lor.
Eugene O`Neill e păpuşarul care construieşte atât de bine aceste specimene de oameni. Sunt fiinţe clădite strâmb tocmai pentru a ne arăta nouă cum suntem de fapt. De aceea şi folosirea aparte-urilor. Nu suntem noi inşine decât în ceea ce gândim. Alţii ar putea spune că tocmai această posibilitate de dublare a intenţiilor e ceea ce ne separă de celelalte fiinţe . Dar oare această perversitate, ignoranţă, vanitate şi infatuare e ceea ce ne defineşte? Nu! şi tocmai în această încercare de delimitare stă arta acestei piese. E o poezie dramatică ce nu face decât să dea jos voalurile naive de pe fetele "criminalilor". Şi nu vorbim despre crime împotriva altora, ci despre sinucideri. Fiecare personaj îşi arată valoarea şi posibilitătile lăuntrice şi apoi dispare. E ciudat sfârşitul- toţi "mor", toţi cedează poziţiile pentru care s-au luptat de-a lungul celor nouă acte şi pentru care au sacrificat fericirea lor şi fericirea altora, ura şi dragostea lor, indiferenţa şi înţelegerea lor.
Vedem foarte clar oamenii prin ceea ce au ei mai rău. Dacă unii spun că personajele simbolizează America interbelică, atunci "so be it!" (dacă ne este permisă expresia). Suntem chemaţi şi transformaţi în martori şi nu în judecători. E ca o plimbare prin Infern această piesă. Suntem literalmente "lost in the funhouse" . Oglinzile puse între realitate şi sufletele personajelor ne arată cât de hidoase pot fi acestea. Ceea ce doare e faptul că totul- viaţa, moartea, anii- se petrece fără ca vreunul dintre ei să îşi dea seama şi fără ca vreunul dintre ei să încerce măcar să conştientizeze relele făcute şi să încerce prin remuşcări, măcar, răscumpărarea lor.
E o piesă care se termină cu dispariţia personajelor aşa cum le ştiam- Sam Evans moare "serios", Gordon şi Ned "mor" pentru Nina care "se întoarce" în braţele unui Charlie care "moare" şi el: bătrânul şi unchiul Charlie devine tatăl Charlie, omorând chiar amintirea profesorului Leeds. Nina însăşi dispare- cea adevărată, pe care am cunoscut-o în atâtea ipostaze, lasă locul fetiţei nevinovate care tânjeşte după îmbrătişarea unui tată.
Nu e o luptă fătişă cu destinul. Soarta nu râde de ei cum râdea, odată, de Oedip. Lucrurile se nuanţează acum. Tragediile se nasc prin oameni şi acum, dar altele sunt mecanismele care le declanşează. Oamenii nu sunt simple instrumente în mâinile destinului. Acesta trebuie să "muncească" din greu acum pentru a-şi reuşi planurile. Din păcate, oamenii trăiesc mereu cu sentimentul că sunt stăpani pe ei, pe viaţa lor şi că tot ceea ce fac e bine, căci motivaţiile decurg din simţirile lor. Adevărul e că fericirea unuia aduce amărăciune pentru alţii, iar frustrarea unuia aduce mai multă frustrare celorlalţi. Nina nu vrea să facă rău şi nici nu bănuieşte poftele celorlalţi pentru ea, dar iese mereu în întâmpinarea lor. Este, însă, necruţătoare cu ceilalţi când trebuie să îşi apere secretele, adică fericirea şi resturile de iubire pentru Ned Darell.
E o piesă dificilă şi pentru actori şi cei implicaţi în realizarea ei. Nouă acte, peste patru ore de joc dramatic, peste patru ore de tensiune, peste douăzeci de ani de întâmplări şi destine frânte de tentaţie, ignoranţă, minciună şi boală.
Chiar dacă mare parte din piesă şi conflict se datorează unui secret, unei minciuni bine păzite de Nina şi Ned, nu putem spune că piesa e una analitică precum ciclul lui Ibsen ce cuprinde Micul Eyolf, Casa cu păpuşi ori Raţa sălbatică... Totul se petrece sub ochii noştri, secretul ne cheamă şi pe noi să fim părtaşi la el. Asta nu înseamnă, însă, că timpul, ca putere covârşitoare ce apasă sufletele şi amintirile oamenilor, nu e o "chestiune" dureroasă şi aici. Timpul nu vindecă răni nici în această piesă. Ba mai mult, "bolile" se cronicizează şi se împrăştie molipsitoare pe scenă. Fiecare personaj ştie una şi bună- interesul şi confortul său. Dacă îl pot obtine fără să deranjeze şi cu cât mai putin efort e bine, dacă nu pot şi trebuie să treacă peste alţii e iarăşi bine. Nu există obstacol suficient de mare pentru Nina să îşi ţină secret "scheletul din dulap". La fel, Sam nu are probleme în a-şi realiza opera de "(re)construcţie" a lui Gordon.
Totul e vizibil şi doar aşa putem întelege sau, mai degrabă, rămâne stupefiaţi în faţa unor asemenea desfăşurări de fapte. Teatrul e, în general, sărac în procedee şi mijloace invizibile de transmitere a mesajelor. Un actor prost sau o didascalie lipsă ori un regizor prea "personal" pot transforma într-un fiasco cea mai bună piesă. În principiu, teatrul îţi dă posibilitatea să întelegi dintr-un personaj sau dintr-o piesă ceea ce se vede pe scenă, ceea ce e la vedere. Personajele lui O`Neill, prin graţia creatorului, trec această graniţă. Asta nu înseamnă că dramaturgul aduce în premieră dialogul personajelor cu ele înseşi, dar este printre puţinii care îl folosesc pentru a demonta măşti şi pentru a ridica ceaţa de pe vigoarea replicilor. Personajul se dă spectatorilor prin replicile sale, prin tot jocul corpului său. Posibilitatea de a pătrunde dincolo de stereotipia dialogului între personaje le spulbera acestora intimitatea şi perversitatea ascunderii celor mai lăuntrice simţăminte.
E straniu acest interludiu între vorbă şi tăcere, între dreptate şi păcat, între un personaj şi un altul, între normalitate şi cvasi-alienare. Să fi fost aşa viaţa americanilor într-o ţară prinsă între două războaie, două boom-uri economice şi o recesiune? Se prea poate. În tot cazul, personajele nu vor mai fi la fel după o Nina Leeds dezlănţuită ca o "pisică pe un acoperiş fierbinte". Va fi greu şi pentru O`Neill să mai dea o Nina . Va mai încerca, totuşi, în trilogia Din jale se întrupează Electra. Dar ce folos?... Nina e numai una!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu